Antologia LitVest 2023

44 negri mă privesc de sub fularul de lână. În sălbăticie, oamenii se obișnuiesc cu pierderea, cruzimea e ceva normal, cu atâta vreme în urmă, a vorbi despre moarte e totuna cu a vorbi despre naștere, totul face parte din lupta împotriva naturii. Sal - varea mamei prelungește viața speciei, se vor naște alți copii, tribul va supraviețui. Îmi strâng singurul fiu la piept, inima îmi bubuie, bătând și pentru a lui. Soția mea atârnă de spatele meu aproape leșinată, o furie îndreptățită, împotriva lui Dumnezeu și a tuturor îngerilor lui, ne dă puterea să ne târâm până la trecătoare. Pe partea cealaltă, la numai doi kilometri, e cealaltă cabană marcată pe hartă. Dacă ajungem la ea, suntem salvați. Lângă un foc, aș putea să-mi dau seama ce să fac mai departe. Dar soarele coboară spre trecătoare mai iute decât ne putem noi miș - ca și, după ce va dispărea, va veni întunericul. O beznă deasă, în care nici animalele sălbatice nu-și părăsesc vizuina. Construiesc alt adăpost. Crengile sunt mai puține, dar îmi ajung să-i fac soției un culcuș pe care să se întindă, să aprind alt foc, lângă care fiul meu să lingă resturi de ciocolată, iar noi să ne lipim unul de celălalt mai strâns ca niciodată. Visez dâre de rachete care pârjolesc cerul și pământul. Fiul meu scâncește toată noaptea și soția mea abia deschide ochii dimineața. Nu a dormit, cred că a leșinat de durere. E albă ca zăpada, glezna e și mai umflată, pantalonii îi crapă pe la cusături, ieri a trebuit să-i scoatem bocancul. Îi ridic pe amândoi și merg mai departe. Prima oară, a doua oară, a treia oară. Îl blestem pe Dumnezeu, la care se roagă soția mea în delir, vreau să ajung pe cealaltă parte doar ca să-i fac în ciudă. Dar nu se poate. Nu. Ne târâm în patru labe pe marginea unei stânci, amenințați să ne absoarbă un abis cenușiu. Pe tărâmuri îndepărtate, în unele triburi de munte, oamenii își sacrifică urmașii ca să supraviețuiască familia. Copilul neputincios dintr-o turmă hărțuită de un leu. Desfac fularul de lână de pe fața fiului meu ca să-i sărut buzele reci. Seamănă cu tatăl meu. Mama lui își înfige unghiile în palma mea, privindu-mă cu ochii ei frumoși, mângâie căpșorul de sub fular, spune repede „Bismillah!” și se aruncă în prăpastie. Corpul ei se lovește de stâncile umede aproape fără zgomot. Răzbește doar ecoul terifiant al pocniturilor, la fiecare os rupt. Nu știu când am reușit să respir din nou. Uneori se pare că nu respir nici acum. Ochii mei cad cu ea în adâncuri, de parcă ar putea s-o tragă înapoi, înapoi la noi, în zăpadă, spre cotitura din vârful muntelui. Elveția e la doi pași. Sun - tem singuri, eu și fiul meu, ca Ibrahim și Ismael. Dumnezeul cel mare numai este cu noi. În sălbăticie, oamenii se obișnuiesc cu pierderea. Cruzimea este realitatea noas - tră. Vântul se întețește și urcușul e tot mai abrupt, îmi strâng „pachețelul” la piept și cânt din răzbunare. Fiul meu nu vorbește, nu plânge și nu gângurește. Doarme și visează la pozele din cărțile poștale pe care unchiul lui le-a trimis cu ani în urmă, abandonate printre ruinele unei case îndepărtate. Mă opresc mai rar, abia dacă ridic picioarele de la pământ, dar înaintez. Voi trece pe partea cealaltă și voi ajunge la cabană, unde, în sfârșit, ne vom încălzi. Picioarele mele fac ce vor, complet în-