Antologia LitVest 2023

43 îngrămădim unul într-altul ca niște hălci de carne încă vie, pulsând sub stâncă și așteptând dimineața. Aici nu există amurg sau zori. Doar lumină și întuneric. Ziua ține până când soarele alunecă în falia de la apus. Noaptea se termină când soarele se înalță deasupra piscului celui înalt. Ca în dimineața asta, când s-a furișat printre ramuri - le adăpostului nostru. Nici măcar nu dormeam, îmi protejam cei doi bulgărași su - flându-le aer cald pe pielea gâtului, încălzindu-le sângele. Alți pași, iarăși cădem, ne ridicăm, ne doare, forțăm metru cu metru pe un deal aproape vertical, mai abrupt și mai alunecos, mai respingător și mai greu de înfrânt. Suntem aproape de jumătatea drumului, nu se poate să ne dăm bătuți, mai departe, hai, mai departe. Fiul meu îmi plânge în brațe, nici măcar nu mai încearcă să spună „Zeetza”. Îi e foame, îi e frig, e obosit, de ce am plecat în călătoria asta, de murit, puteam să mu - rim și acasă. Nu ne-ar fi îngropat o avalanșă, ne-ar fi căzut o rachetă în poală, iar Dumnezeu ne-ar fi primit cu aceeași bunătate și mângâiere și Și-ar fi revărsat harul asupra noastră. E aproape amiază, soarele a capitulat și a lăsat norii de zăpadă să dom - nească pe cer și să se golească peste munți. Frigul e insuportabil, mușcă, spasme musculare, ochi înghețați, cine mai știe de câte ori m-am împiedicat, de câte ori m-am ridicat, împleticindu-mă. O aud pe soția mea cum se roagă în spatele meu, termină rugăciunea și o ia de la capăt, o termină din nou și iarăși o ia de la început, până când aud un țipăt înăbușit de rușine. Rușine, pentru că bocancul i s-a blocat între două pietroaie, oboseala i-a amorțit reflexele și acum stă în zăpadă cu glezna răsucită, care se tot umflă de frig, până devine un balon albastru. Nici măcar nu o pot atinge, țipă mai tare decât lupii din depărtare, nu se poate mișca, nici vorbă să calce pe picior. Îngenunchez lângă ea, ea îl mângâie pe fiul nostru și plânge. Plâng și eu. Timpul trece și eu caut mai multă putere în mine, în Dumnezeu, în orice, numai s-o găsesc. Pun deoparte două ciocolate și un cuțit, înfășor încă o haină în jurul fiului meu, pun pe soția mea tot ce mai avem, îi arunc rucsacul și o iau în cârcă. Îi car pe amândoi. Pe fiul meu îl țin pe piept, în sacul de puf, pe soția mea, în spate, mai mult o trag după mine. Ea țipă și își mușcă buzele, se roagă cu voce tare, urlă la ceruri. Fac pași mai mici, dar nu mă opresc. Mai departe, spre Elveția, spre Zeetza. Muntele se lasă greu peste mine, nu sunt făcut să duc trei oameni, nici măcar cu ajutorul lui Dumnezeu. Din ce în ce mai multe pauze, câteva urme în zăpadă aproape unite. În tinerețe, ascultam o poveste despre munteni din ținuturi îndepărtate, care trebuie să trăiască după legile na - turii. Și legile acelea îți cer să salvezi mama, chiar dacă asta înseamnă să sacrifici copilul. Frica de dispariție e mai mare decât teama de moarte. Tribul e pregătit să sacrifice copilul și să salveze mama. Îmi strâng fiul la piept, îi sărut gâtul înghețat, el nu mai scoate sunetele acelea explozive, are o privire înghețată și absentă, ochii