Antologia LitVest 2023

42 bun început. Poate-i mai bine că au plecat, nu ne-ar fi ușurat deloc drumul. Frica ni se furișează mai adânc în suflet când ne uităm deasupra vârfurilor înzăpezite ale copacilor. Mai avem două zile istovitoare. Pe zăpadă mergi ca pe nisip, știm foarte bine că piciorul ți se scufundă în suprafața moale la fiecare pas, că trebuie să-l ridici, că efortul te vlăguiește și ești tot mai obosit pe măsură ce trece ziua, iar pașii sunt din ce în ce mai greu de făcut. Acasă, traversasem zeci, poate chiar sute de kilometri de dune de nisip și drumuri prăfuite din satul natal al tatălui meu până în oraș, știu cum îți îngheață fața de la vântul rece care bate dinspre nord și te biciuiește de-ți zdrăngănește oasele. Știu și cum e să alergi sub o rafală de gloanțe. Asta îmi dă putere să înaintez printre fulgi cu fiul meu în brațe și cu un rucsac în spate, către o țară în care nu există gloanțe și nici rachete. Soția mea vine după mine. Îi e greu, dar nu se lasă, își croiește drum cu pași tremurați și strigă cuvinte de încurajare. Hai, mai departe. Nu am lovit-o niciodată, nici măcar la recoman - darea bătrânilor, care spuneau când, de ce și cum poți și ar trebui să lovești o fe - meie. Un om sfânt ne-a învățat odată cum să batem femeia ca s-o pedepsim și cum s-o batem ca s-o educăm. Totul a fost clar la lecție; fiind tineri, am înțeles cu toții că așa merg lucrurile pe lume și nu ne-am putut imagina o viață diferită. Apoi m-am căsătorit și mi-am dat seama că nu pot ridica mâna la o ființă atât de frumoasă și de fragilă, nici cu îngăduința cerului, nici când toată familia și prietenii au crezut că m-am transformat într-un pămpălău, nici când m-au bănuit că îmi neglijez cre- dința. Avansăm din ce în ce mai greoi, vântul e umed și ni se strecoară pe sub mâneci până la subsuoara transpirată, nu există poteci, iar traseul de pe hartă, invizibil de multă vreme, ni se pare mai degrabă ireal. Vedem cotitura împădurită de pe versant, dar pare mai îndepărtată. Fiul meu plânge sub haină, nu-i văd fața înfășurată într-un fular de lână, uneori îmi apăs ușor buzele pe ale lui și îi șoptesc că mai avem un pic și ajungem, mai un pic. Îmi curge sânge din braț de când m-am lovit de o stâncă ascuțită, iar frigul mă seacă de puteri prin ruptură. Principalul e că mi-am protejat fiul în cădere, nu contează că m-am rănit, m-am rănit eu și altă - dată, de exemplu, atunci când s-a prăbușit casa vecinului meu, lovită de un obuz. În fața noastră se ridică bolovani, mai alunecoși și mai ascuțiți, duri și necruțători, așa că fiecare pas trebuie gândit ca o mutare la șah. Niciun nebun, doar pioni care înaintează precaut, puțin câte puțin, spre o altă noapte, care va fi și mai friguroasă. Compar formele întunecate ale stâncilor cu cele de pe hartă și simt că mă sufoc de groază când îmi dau seama că ne-am abătut de la traseu și nu vom ajunge la cabană în seara asta. Îngrămădim niște crengi sub o stâncă înclinată, pe pământul ud, apoi le clădim pe verticală, ca un zid, ca să ne apere de ger. Soția mea e în- ghețată, tremură, se clatină ritmic și rostește întruna aceeași rugăciune. Fiul meu linge o bucățică de ciocolată, repet și eu rugăciunea, am reușit să aprindem, cu benzina, un foc puturos din ramuri verzi, de la care tușim și ni se face greață. Ne