Antologia LitVest 2023

41 când am plecat din casa noastră lovită de rachetă și până am ajuns la magazinul unde îi întâlnesc, refugiaților li s-a tot cerut să dea bani. Nu se miră nimeni, așa că stabilim prețul. Patru mii de euro de persoană ca să trecem muntele în Svizzera cu o călăuză. Mă târguiesc și obțin șase mii pentru noi trei, mai mult nici nu avem. Scundacul dă din cap morocănos și se dă bătut; picioare-lungi își trage șapca și mai jos peste ochi, îmi întinde mâna și zâmbește. Batem palma; mai întâi o să mergem cu duba lor, apoi, pe jos, de-a lungul șoselei și pe diverse poteci, pe cât posibil, iar după aceea, cum o vrea Dumnezeu. În patru zile ajungem pe partea cealaltă, dacă ne grăbim. Și trebuie să ne grăbim, ăsta-i cel mai important lucru. Iarna ne suflă în ceafă. Într-o pădurice de lângă satul Santa Maria Maggiore, verific rucsacurile a enșpea oară. Apă, mâncare, ciocolată, brichetă, lanterne, benzină, mănuși, pu - lovere, fulare – avem de toate. Fumăm pe un drum pustiu, în timp ce ei îmi arată harta, o hartă turistică mare, cu traseele marcate în roșu. În fața noastră se întinde un zid de munți; cel mai tânăr arată cu degetul spre o cotitură împădurită din de - părtare – destinația noastră. Soția mea mă strigă să mă întorc în dubă. Îmi spune că fiul nostru vorbește. Puștiulică râde, se rostogolește pe pământ și bolborosește ceva: „Zeetza”. Primul său cuvânt nu e „mama”, nici „tata”; primul său cuvânt e țara din fața noastră. Svizzera. O lacrimă rece mi se scurge pe obraz și pe gât, în timp ce soția mea îl strânge mai tare în brațe și plânge de bucurie, de teamă, de groază și de emoție, toate la un loc. Dumnezeu e mare. Ne îmbrățișăm și ne apropiem capetele – capul unu, capul doi, capul trei – tremurăm și suspinăm, plângem și ne îndreptăm spre granița dimineții. În prima zi, mergem mai mult pe șosea, apoi pe pășuni și prin pădure, pe urmă, pe un teren stâncos, până la o potecă de munte marcată cu cercuri roșii. În fața unei cabane solide, în care urmează să ne petrecem noaptea, călăuzele îmi arată din nou cotitura, locul unde soarele tocmai s-a rostogolit pe partea cealaltă, lăsând niște nori negri să străbată cerul în galop, de capul lor. Ca înaintea unei furtuni, norii aceia îndeasă frica într-o bilă de fier uriașă, care se sprijină pe umerii mei. Focul încălzește repede cămăruța, noi ne înghesuim într-un colț, iar călăuzele noastre se ceartă în șoaptă într-altul. Dimineața, găsesc pe masa de lemn o hartă cu indicații. Pe ea e marcat un sat elvețian, care ar trebui să fie următorul nostru loc de întâlnire cu civilizația. Undeva la mijloc, e însemnată o altă cabană, la fel ca asta, pentru popas. În fața ușii văd urme adânci de bocanci în zăpadă, semn că ghizii noștri s-au întors la Santa Maria Maggiore. Hoțomani împuțiți! Ne-au taxat pentru o treabă pe care n-au dus-o la capăt și-au șters-o să caute alți fraieri în gara din Milano. Soția mea se trezește, îl înfășoară pe fiul nostru în sacul de puf și își dă seama și ea, în fața cabanei, că am fost lăsați să ne descurcăm singuri. Indivizii nu-i plăcuseră de la