Antologia LitVest 2023

40 tă; acum, devenise o necesitate. Îl vom găsi cumva pe unchiul nostru acolo. Elveția nu e chiar atât de mare. O vreme, am călătorit cu sute de alți oameni, în aceeași situație ca noi, cu aceeași teamă întipărită pe chip, cu hainele în dezordine și cu părul murdar, cu picioarele obosite și trupurile istovite, ca ale noastre. Strămoșii noștri trăiseră în triburi nomade; am crezut că și noi avem sângele nomazilor care traversaseră deșerturile și munții ca să-și găsească un nou adăpost, dar în trecutul și în amintirilor noastre îndepărtate am descoperit doar plimbări prin parcul și pe micul lac din orașul nostru, magazine de lux și școli, restaurante și vânzători pe străzi luminate. Am stat mai mult în unele orașe, sperând să regăsim aceleași străzi și aceiași oameni pe care îi știam de acasă sau pur și simplu trăgându-ne sufletul înainte de a merge mai departe, fără sutele de oameni asemenea nouă. Dar am întâlnit alte mii de oameni exact ca noi, până când am rămas, în sfârșit, singuri. Fiul meu încă nu vorbește. Între deplasările făcute pe jos și înghesuiala din autobuze, camioane și trenuri, îi vorbim despre tot felul de lucruri, dar mai ales despre Elveția. Atât cât știm despre ea. Viața este mai frumoasă și mai liniștită acolo, fără focuri de armă și spitale demolate, într-o zi am putea trăi în țara aceea așa cum am trăit în orașul nostru. Svizzera, Svizzera, îi tot repetăm, de parcă ar ști unde e, de parcă ar ști de unde suntem. Se uită la noi cu ochii lui mici și negri, râzând și gângurind, uneori plângând. Îi place tot ce are aromă de ciocolată, am descoperit asta în Italia, unde am stat prea mult. Am cheltuit aurul în ultimele două luni, cât ne-a luat să ajungem, ilegal, unde suntem acum, evitând învălmășeala refugiaților de la graniță. Mai avem bani doar ca să ne încheiem călătoria. După toate socotelile, greul abia acum vine, tocmai când credeam că ne va fi mai ușor să trecem granița. Pentru noi, drumurile sunt închise, trenurile sunt supravegheate, Elveția este închisă oricărui imigrant, solicitant de azil sau refugiat. E curios că soției și fiului meu le spun imigranți, pe când fiii lor sunt fii, mamele lor – mame și tații lor – tați. În gara din Milano, mă întâlnesc cu doi bărbați, unul de-al nostru și unul de-al lor. E o dimineață rece, toamna și-a intrat deja în drepturi, își arată colții pen- tru prima dată. Cumpăr o scurtă groasă de iarnă pentru soție și un sac de dormit din puf pentru fiul meu, când îi văd în fața magazinului. Cel mai în vârstă are șap - ca trasă până peste ochi, picioare slăbănoage și bocanci de munte jerpeliți, seamănă cu o pasăre ciudată, un soi de barză; cel mai tânăr e scundac, aproape că nu-l vezi, mânecile gecii sunt prea lungi și îl încurcă atunci când își aprinde o țigară. Sunt experimentați. Știu că sunt străin și încep imediat o conversație, oferindu-mi un serviciu de care nu mi-am imaginat vreodată că voi avea nevoie. Cel mai în vârstă vorbește întruna, aruncând priviri spre scundac, dar oferta lor e clară. Știu că vreau să merg în Elveția, știu că e imposibil să ajung acolo respectând legea, dar știu ei pe unde se pot trece munții și apoi granița fără probleme. Ne-am obișnuit deja. De