Antologia LitVest 2023

45 ghețate, nu îndrăznesc să mă uit la ele, îmi închipui cum arată după cât de tare mă dor. O să-mi fac griji din cauza lor mai târziu, acum trebuie să ne ducă pe partea cealaltă. Fulgii de zăpadă sunt niște țurțuri care mi se înfig adânc în piele, prin țesătura mănușilor și a căciulii. Ajungem pe cealaltă parte a muntelui chiar înainte de căderea nopții. Soarele nu se rostogolește peste creastă, trage cu ochiul printre norii groși, care ne așteaptă în vârf. Va continua să coboare o vreme, până când se va scufunda într-o vale elvețiană. Coborârea e mai ușoară uneori, când alunec pe spate, și mai grea alteori, când îmi cedează picioarele. Cabana de pe hartă nu este acolo și se lasă noaptea. Fiul meu doarme, merg mai departe. Dacă mă opresc, nu mă voi mai putea mișca. Zăpada e mai moale, norii lasă luna să danseze pe cer când eu alunec pe o râpă. Mai departe. S-ar putea să ajungem la pădure spre dimineață, să scăpăm de vântul care ne ciupește de urechi. Svizzera. Fiul meu își va rosti primele cuvin - te în această țară blestemată, fără mama lui. Când se va trezi, va vedea soarele și pășunile verzi despre care i-a vorbit ea. Amintirea ei îmi dă putere. N-am lovit-o niciodată. A bătut-o destul stânca aceea ascuțită, a bătut-o pentru toate femeile din lume. Dimineața e aproape, mergem de douăsprezece ore, dacă ăsta se poate numi mers. Glonțul tras ca avertisment bubuie exact ca glonțul tras ca să te omoare. Toate sună la fel când vii dintr-o țară în care mergi cu arma la școală, în piață, la spital. Un câine mare aleargă spre noi din pădure, însoțind un grup mic de oameni în uniforme albe. Toți au puști. Ca în piața de lângă casa noastră. Ridic brațele, arătând spre grămăjoara de pe piept și urlu: copil, copil! Fiul meu doarme sub un fular de lână, nu vede colții urâți ai câinelui și țevile lungi, îndreptate spre noi. La fel ca picioare-lungi și scundacul din gara din Milano, tinerii în uniforme albe sunt experimentați. Știu că vrem să ajungem în Elveția, dar nu prea le place asta. Au experiență, știu că nu port o bombă sub haină, doar pe fiul meu. Mă în - velesc cu o pătură caldă, mă așază pe niște schiuri lungi și încep să alunec încet spre pădure. Unul vorbește prin stație, alții mă sprijină și uite-așa totul pare foarte ușor în Elveția. După un timp, din vale se apropie un snowmobil. Bărbatul care îl conduce poartă o uniformă de un roșu aprins. Spune că e medic și vrea să-mi ia fiul. Nu, nu i-l pot da acum, cât încă doarme. Când vom ajunge în oraș, când se va trezi, când îi voi pregăti ciocolată cu lapte la micul dejun, ca să nu mă mai întrebe din ochii săi curioși unde e mama, atunci i-l voi da bărbatului în uniformă roșie, să alerge cu snowmobilul pe pârtiile înzăpezite. Medicul spune că fiul meu a murit. Dar el e elvețian, n-are de unde să știe. În țara asta, lucrurile nu sunt așa de grozave cum ne scria unchiul în cărțile lui poștale. N-are de unde să știe, bărbatul ăsta în uniformă roșie, că ieri fiul meu a lins cu poftă ciocolată și a gângurit: Zeetza! Fiul meu doarme. Fiul meu nu vorbește.