Antologia LitVest 2023

178 motive japoneze pe spate, mai ales dragoni și cocori. Foarte șic. Erau făcute să te relaxezi după-masa la cafea, cu soțul tău, pe canapeaua de trei locuri sau afară, pe fotolii cu modele paisley, așa se numesc scaunele de camping mov și galbene, culori complementare. Nu trebuie să fii bolnav, trebuie să vrei să te simți bine, să lași totul baltă, să vii acasă și să citești o carte toată după-amiaza, să bei un ceai sau pur și simplu să nu faci nimic. Ne-am tot întins așa trupurile, fiecare oscior. Erau după-amiezi letargice, mâncam aripioarele din supă, fiecare câte două, numai eu câte trei, fiindcă eram mică și mă dădeam în vânt după ele. Mâncam și cartila - jele, iar după aceea îmi întindeam propriile cartilaje. Și chiar în momentul în care m-am rănit la picior din greșeală m-am întors în trecut, la indispoziția aia a mea, la stângăcia aia stupidă, numai pentru că nu am fost atentă, dar s-ar putea să fi fost neglijentă intenționat, pentru că am vrut să ajung în locul ăla, în pat, să-mi înfășor oasele în jurul barelor lui ca ața pe papiotă, să mă contopesc cu el, să nu mai știi care ce e, ale naibii vertijuri de la prea mult stat întins, când te ridici să mergi la toaletă parcă ai fi la spital, coridorul e lung și eşti acasă. Cald și bine. Așternut pu - fos. Dar atunci auzi un trosnet, picioare și oase, și te miști dinadins și mai stângaci, ca un bătrân din commedia dell’arte. E, cum să zic, cool. Dar, de fapt, momentele alea îți evocă ceva oribil, ca ajutatul unui pacient să se ridice. Ești în viață și-ți în - tinzi picioarele și sânii fără sutien. Îți odihnești piciorul dureros și vezi că s-a um - flat, dar nu-i nimic grav, viața ta a fost întotdeauna mai dramatică. Una dintre cele mai dureroase amintiri din copilărie e când stăteam în cadă și mami îmi spăla ușor genunchiul, ca să-mi poată desprinde colanții de rana pe care mi-o făcusem căzând pe beton. Degeaba s-a străduit mami să fie blândă, că tot m-a durut. Nu era o du - rere obișnuită, ci teama de o gaură în corp, de o rană. Uneori nici nu îndrăzneam să mă uit la ea, sângera, aveam impresia că, așa cum se întâmplă în poezioarele pentru copii, o să mi se scurgă prin ea toate măruntaiele, toată puterea. Atunci nu știam să-mi exprim starea în cuvinte, dar asta simțeam. Nu voiam decât să se vindece odată rana, îmi părea rău că fusesem neatentă și căzusem, îmi părea rău de colanți, dar mi-a trecut repede, după ce am văzut că mama îi aruncă neglijent, mă scoate din cadă, mă ia în brațe și mă duce în pat. A făcut toate astea fiindcă pi - cioarele mele erau încă slăbite și fragile. Am stat în pat plângând, zvârcolindu-mă de durere, de parcă aș fi avut cine știe ce plagă gravă. Eram o plângăcioasă când mă îmbolnăveam, îmi pierea curajul, afișam o lașitate pe care numai dulciurile reușeau s-o potolească. Zilele treceau și mă luam cu altele, uitam de durere și de micile înțepături din corp. Venea și Ziua Z, când tifonul cădea de la sine, dar nu mă deranja. Rana se vindeca treptat, apărea o crustă fină, corpul funcționa corespun - zător și, fără să mă gândesc la dezgust și la durere, eram gata să fac cel mai urât lucru care le place atât de mult copiilor – să-mi râcâi buba. Când e aproape vinde - cată, te gâdilă și nu te poți abține să nu-i smulgi crusta. Nu mai ai nevoie de curaj.