Antologia LitVest 2023

177 Chimonoul Dacă ești bolnav, de cele mai multe ori zaci în pat. Când mergeam la școală, asaltată de teme, voiam să mă îmbolnăvesc ca să rămân acasă, să stau întinsă și să mă odihnesc. La fel a fost și după ce m-am angajat. Un profesor ne-a povestit odată că citise Mizerabilii lui Hugo pentru că boala îl țintuise la pat multă vreme. Dar nu era ușor să lipsești de la școală. Aveam teme de făcut, mi se tot adunau și nimic nu-mi era mai urât decât să trebuiască să copiez lecțiile de la colegi. Eu voiam să zac în pat fără să suport consecințele, pur și simplu să mă simt bine, să citesc un ziar sau o carte, activitatea mea preferată, sau să contemplu ceva de la fereastră, dacă se poate, o furtună. Câteva dintre filmele mele favorite le-am văzut când aveam temperatură. Cu toate astea, nu trebuia să fiu neapărat bolnavă ca să trec la orizontală. În casa mea, zăcutul se cultivă de multă vreme. Nu ne bucurăm de nimic în special, doar ne odihnim. De ce facem asta numai când suntem obosiți, de ce se întind oamenii în pat doar atunci când merg într-o vacanță binemeritată sau la plajă? Numai atunci e voie? Părinții mei, din câte îmi amintesc, obișnuiau să se învelească în cuverturi și pături de pluș, ca niște plăcinte. Așa ne petreceam întotdeauna ziua de 1 ianuarie, urmăream Concertul de Anul Nou de la Viena îm - pachetați în felul ăla. Ne puneam în pat, ne acopeream până peste cap, tata făcea la fel, mâncam ceva, poate nici nu ne dădeam jos din pat, ne întindeam oasele, stăteam pe burtă, în poziția bebelușului, ne eschivam de la orice responsabilitate, ne pierdeam controlul, sfidam orice ne-ar fi cerut ziua aceea să facem. Mama și tata își permiteau să se odihnească așa, părinții lor, la fel. Chiar și atunci când munceau din greu. Bunicul venea de la fabrică obosit, dar la sfârșitul zilei de lucru, când făcea pontajul, știa că e vremea să se odihnească, să stea cu prietenii în fața clădi - rii sau la o cafea, în amurguri toropitoare, când ți se învârtea capul de la căldură de parcă era tot în fierărie, lângă furnal. Dar ai mei uitau de slujbă imediat ce se întorceau acasă. Cealaltă bunică a mea și soțul ei lăsau pe masă toate resturile de la prânz și mergeau să joace cărți, să se plimbe pe malul râului, să se bucure de aer și de-o bere. Îmi amintesc de chimonourile pe care le purtau mamele noastre în anii optzeci. Nu erau halate de baie obișnuite, se făceau din mătase și aveau