Antologia LitVest 2023

179 Știi că ar trebui s-o lași să cadă singură, dar e ciudat de plăcut s-o bâzâi. Dacă ai o vânătaie, e și mai interesant. Roșul se transformă în galben, apoi în violet și, deși e vorba de corpul meu, corpul în care mă aflu acum, mi-l închipui ca pe-o pânză, ca pe-un experiment. Culori complementare. Le creează corpul, corpul ca artist. Am reușit să-i provoc senzații tari cu mai multe răni, pentru că am învățat să mă bucur de vindecarea lor. Te liniștește să vezi cum ți se vindecă trupul, cum se schimbă în bine, să fii martor la progresul lui, atunci când lasă de dorit în alte privințe. Asta nu înseamnă că m-aș răni intenționat, numai ca să văd cum se schimbă straturile de piele, dar, dacă tot e să se întâmple, hai să nu fim fataliști dacă rănile nu sunt periculoase. Prin ele ajungi să-ți cunoști corpul, mai întâi osul ăla, îl mângâi cum nu l-ai mângâiat niciodată, îi dedici din timpul tău, îi promiți că va fi întotdeauna așa, cum faci și cu gâtul când te doare, îi dai miere și lămâie la nevoie. Orice boală nouă e un nou domeniu al cunoașterii; brusc, știi când ai nevoie de o atelă și când de o radiografie, care unguent la ce e bun și, după le aplici pe toate, te potolești. În pat, de unul singur. Amurg și după-amiezi noi, desculțe, languroase, de-a lun - gul cărora existența în sine aduce plăcere, nu ai teme de scris, clădirile gem de oameni – păsări neliniștite – care probabil fac același lucru, prelungindu-și timpul de odihnă și trăind îmbrăcați în halate de baie și chimonouri. Halatele sunt cam țepene după ce le speli cu mașina. Totuși, în ziua aia nu aveam chef de un halat țeapăn, care să mi se frece ușor de sfârcuri. Am luat vechiul chimono al mamei de la sfârșitul anilor optzeci, împodobit cu un monstru, un dragon, un cocor-dragon care scuipă foc. În prima clipă, m-am simțit ca o funcționară care tocmai s-a întors acasă și și-a desfăcut părul ondulat artificial, lăsând la birou o grămadă de do- cumente, cambii, comenzi și plăți, hârtii care arată că existăm cu toții, că stăm în spatele ușilor închise ale apartamentelor noastre, trândăvind ca oamenii din epoca zilelor de lucru de la șapte la trei.