Antologia LitVest 2023

150 puteai simți durerea pură în timpul nopții. Apa care curgea acum, în întuneric, din fântâna de lângă arborele lui Iuda invoca acele vechi regrete, tristețea unei iubiri pierdute cu ani în urmă, încolăcită în jurul inimii. În timpul zilei povara era mai ușor de dus; noaptea chiar ajungeai să crezi că ești singur. Și sufletele credeau că sunt singure pe lume, vaietele lor plutind ușurel în derivă prin ceață acum. În fiecare dimineață în care se trezeau crezând că soarele răsare pentru ele găseau o consolare în o mie și unu de vise și-n pașii vizitatorilor care treceau printre morminte. Zăboveau în tumultul lumii, pierzând noțiunea timpului, până se lăsa iarăși seara. Tremurau în amurg și, pe măsură ce lumina care scădea se amesteca cu înserarea care creștea, ajungeau să înțeleagă că nu mai au viitor. Era tristețe și frică. Cine le putea ajuta? O bufniță, un câine bătrân și Avdo. Singurii care le ascultau când se rugau cerului. Avdo a privit spre sufletele care gemeau în cimitir. Dumnezeul nostru, plângeau ele, dacă tu nu exiști, atunci noi cum de-am aflat speranța? Dumnezeul nostru! Ne-ai lăsat în lumea asta cu un strop de speranță, însă privind în ochi dis - perarea. Avdo a zâmbit. Bieții morți, și-a zis în barbă. Nu-ți poți alege locul nașterii, însă poți alege unde vei muri. Și totuși, cei din cimitir nu pricepeau asta decât după ce mureau. Întreaga viață goniseră după împlinirea dorințelor, dar niciunul dintre ei nu se oprise vreodată să se gândească unde-ar dori să moară. Acum, pomenindu-se deodată acolo jos, în pământ, scoteau țipete groaznice. Avdo se gândise deja la asta. Într-un abis întunecat care era lung cât noaptea. Se stabilise aici cu ani în urmă, hotărât că ăsta era locul unde avea să se sfârșească viața lui. Și-a săpat mormântul lângă cel de sub arborele lui Iuda și a așezat o piatră funerară fără nume deasupra. Piatra lui netedă, răbdătoare.