Antologia LitVest 2023

149 Când cânta la temelia acelor ziduri reci, femeile ieșeau din casele lor și mângâiau creștetul copilului care cânta cu atâta patimă. Îi dădeau pâine, lapte cald, uneori un pat. Era bucuros și, ca orice orfan, se refugia în mila lor, în mâinile și răsuflarea lor. În casele lor, avea parte de cel mai frumos somn. Visând că femeia e mama lui, închidea ochii cu speranța că atunci când se va trezi, în zori, va desco - peri că visul a devenit realitate. Nopțile acelea erau lungi cât o viață. Dimineața deschidea ochii, se uita iubitor la mama din casa aceea și-i povestea visul: un bătrân dintr-un cimitir cioplea la o piatră, adăpostindu-l de frig, lăsându-l să se joace cu câinele lui. Și bătrânului îi era dor de mama lui, o mamă pe care n-o văzuse niciodată. Cine visa? Oare bătrânul Avdo își visa copilăria sau tânărul Avdo se visa pe el însuși bătrân? La radio au anunțat că urmează cea mai lungă noapte a anului. Ceața avea să se ridice la miezul nopții și spre zori urma să ningă. Orașul avea să se ducă la culcare pe furtună și să se trezească îmbrăcat în alb. Nu era treabă ușoară să su - praviețuiești vântului umed din nord, care sufla peste mare, și frigului care ți se strecura-n oase. Avdo avea o casă cu acoperiș zdravăn și ziduri solide și avea focul lui. În nopți ca aceasta, lăsa aprinsă lumina de afară. Era un far pentru cei fără adăpost. De-ar fi putut și câinele lui, Toteve, să le trimită un fel de semnal câinilor vagabonzi, chemându-i cu un urlet. Dar animalul bătrân zăcea acum sub masă, tolănit într-o lume a păcii. În ultima oră nu se clintise. Îmbătrânea an după an și acum profita de fiecare ocazie ca să se odihnească, vârându-se în mica vizuină pe care și-o săpase în spatele casei, unde-și petrecea orele de peste zi. Își pierduse pofta de mâncare în ultima vreme și adesea își lăsa neterminat terciul preferat. Și Avdo îmbătrânea. Barba îi încărunțise și-și pierdea dinții, își dădea sea - ma după răceala care îi cuprindea adesea spinarea. Brațele-i erau încă puternice și muncea în picioare cât era ziua de lungă, trăgând de marmură și piatră. Trupul lui masiv nu obiecta cu nimic, în afară de punctul înghețat de la șale. Îl simțea în vân - tul de toamnă și în decembrie evita frigul. Focul din micul grătar de lângă masă îi încălzea ceaiul, dar lui nu-i mai ținea de cald. Se obișnuise să-și înfășoare o pătură la spate ori de câte ori stătea jos. Cea mai rece perioadă din an, zemheri , pusese stăpânire pe el. A amestecat trei lingurițe de zahăr în ceai și-a ascultat atent sunetele din întunericul palid. A auzit țipătul unei bufnițe undeva dincolo de altarul din partea de vest a cimitirului. S-a holbat în spațiul gol, străduindu-se să dibuie cu precizie unde se află. Noaptea nu era liniște, ci mai degrabă sunet distilat. Numeroasele sunete diferite ale zilei deveneau larmă, însă sunetele nopții se ițeau distincte. Cântecele copilăriei, vaietele sufletelor, țipătul unei bufnițe. Niciunul nu se distin - gea limpede în haosul zilei. Lucrul ăsta era valabil și pentru dor și durere. Singur