Antologia LitVest 2023

148 Muhammed, Yunus, Adem. Ultima săptămână și-o petrecuse la pat. În camera lui ticsită, ținea o scrisoare și o geantă pentru vecinul care mai trecea pe la el; acestea trebuiau predate, la moartea sa, meșterului pietrar Avdo. După ce a plecat toată lumea, când în cimitir era liniște și ceața se lăsa peste Istanbul, Avdo a deschis scrisoarea: Avdo a băgat scrisoarea în plic oftând, după ce a citit-o de două ori. Pri- vind ceața care se lăsa peste morminte, s-a întrebat ce voci se vor auzi la noapte. În nopțile astea cețoase auzea uneori vocile copilăriei sale, alteori vaietele morților. Citind scrisoarea se simțise de parcă copilăria lui desculță l-ar fi privit prin ceață. La vreo doi metri distanță stătea în picioare băiețașul acela, ca un chiparos răb - dător. Agitându-se ușor și, la fiecare pas, făcând crengile uscate să trosnească. Cu fiece foșnet, copilăria lui prindea viață prin sunete. Râsete, cântece și strigăte se desfășurau fir cu fir, complet indiferente față de morții care gemeau. Avdo auzea iarăși aceste voci și era mulțumit. Lăsându-se pe spate, a ascultat cu atenție în noapte. Și-a amintit trecutul său, știa cine e, fiindcă își știa numele. Nu era omul cu șapte nume. În cuferele păzite ale minții, păstra tot ceea ce îndurase de-a lungul anilor. Își amintea până și cele mai vechi cântece; cuvintele îi erau încă proaspete în minte. S-a gândit la un cântec pe care obișnuia să-l cânte prin piețe și piațete, o melodie care-l încânta. A fredonat melodia și apoi a început să cânte încetișor, ca să nu trezească câinele care-i dormea la picioare. Ah, iubito, te rog, nu-mi irosi ziua / O zi durează tot atât cât o viață / Ah, iubito, nu-mi încuia într-o peșteră luminoasa viață / O viață durează tot atât cât o zi. „Avdo, îți încredințez lucrarea pietrei mele funerare. Am fost cu - noscut sub multe nume; am adoptat multe religii. Până la urmă, n-am nicio credință. Și, cu atât de multe nume, nu am de fapt ni- ciunul. Te-am cunoscut pe când erai copil și cântai atât de frumos. Numele tău mi-a rămas în minte, Avdo, pe-al meu din vremea aceea nu mi-l mai amintesc. Poate-l știi tu. Anul trecut, întâmplător, am aflat că locuiești în cimitirul ăsta. Am aflat ce s-a întâmplat. N-am putut veni. Cu siguranță erai deja destul de ocupat cu toți morții din jurul tău. Mi-au spus că pietrele tale funerare se potrivesc întot - deauna cu spiritul decedatului. Fă-mi și mie una. Fă ca piatra mea să spună universului: singurul neajuns al lui Dumnezeu este acela că nu există. Fă o piatră pentru asta. Pun și niște bani în scrisoarea asta ca să acopere cheltuielile, dar și pentru cântecele alea pe care le cântai când erai mic. Mai las și în geantă câteva lucruri care ți-ar putea fi de folos”.