Antologia LitVest 2023

143 pierde în vata cenușie a ceții, totul se aude mai estompat sau poate e doar sângele care mi-a năvălit în urechi, îl aud surd, ca pe un adânc de ape. Nu e nimeni pe străzi, poate din cauza burniței reci, de toamnă prematură, dar atmosfera a fost mereu încărcată, un curent invizibil o străbate și face aerul să vibreze de ceva necunoscut, am impresia că totul mă privește, clădirile prăbușite, blocurile pe jumătate locuite, cu ferestrele sparte deschise ca niște guri, carcasele de mașini îngrămădite într-o curte a nimănui, unde un câine latră continuu, cu spume scurgându-i-se printre colții îngălbeniți. La un colț de stradă văd trei pubele colorate pentru colectare selectivă – unde e Iana, nu aruncase nici acum gunoiul de la hotel, era încă în traista ei de pânză, în mașină. Lângă ele e un zid alb, cu un rest de ornament înflorat, pe care cineva a scris cu sprayul „de vânzare” și un număr de telefon. Nu știu încotro aș mai putea merge, mi se pare că mă învârt în cerc, casa cu frontoane sparte peste care cineva a lipit ornamente noi, de teracotă, gardul de tablă ondulată, înfipt direct în pământ, stâlpii de beton acoperiți de graffiti, un bloc gri cu balcoanele ca niște bârloguri, o sifonărie într-o clădire ciudată, circulară, un fel de foișor în miniatură, a cărui utilitate inițială e greu s-o ghicești. Pe colțul unde m-am așezat mai devreme e o clădire de prăvălii, un fel de casă negustorească pe un singur nivel, rămasă din vremurile bune ale cartierului, acum cu ferestrele acoperite cu bucăți de carton bătute în cuie. Mă gândesc unde ar putea fi Iana în peisajul ăsta și sunt iar pe planeta fără atmosferă, cu cerul de zi negru, pipăi me - dicamentul din buzunar, dar știu că nu mai am voie să-l folosesc, excesul conduce la efectul contrar, până la urmă e același principiu de la începuturile medicinei, pharmakon și venenum, o doză greșită și leacul devine otravă. Vreme de câteva mi- nute îmi imaginez diferite ipostaze ale posibilei morți a Ianei, corpul ei zdrobit de asfalt – prăbușit de pe unul dintre blocurile scheletice, cu trăsăturile șterse pentru totdeauna, sau dus cine știe cât de departe, în aval, îngropat sub tonele de apă tul - bure, devorat de peștii uriași care nu văd niciodată lumina zilei, despre care mi-a povestit Ioana. Sunt tot în fața casei galbene negustorești pe lângă care trec încă umbrele locuitorilor ei din alt secol, odată cu fumul și cenușa de la combinat. Spre capăt, pereții sunt sparți și se vede înăuntru curtea goală ca o butaforie pentru un spec - tacol despre ruine și moarte. Cu coada ochiului percep o mișcare vagă, e ceva viu sub grămezile de lemne și cartoane ude, un om sau un animal. În jur tremură totul, amenințând să se prăbușească, stinghii, rame de ferestre dezmembrate, cârpe de toate felurile, dintre care răsar impasibile crengile de oțetari, indestructibili, nemu - ritori, par să crească direct din betonul de pe jos. De sub grămada de gunoaie mă privește cineva, acum mi-e clar că e o ființă, aproape că îi aud răsuflarea. Se mai aude ceva, un fel de scârțâit metalic, subțire, la intervale regulate. Sau poate e un