Antologia LitVest 2023

142 Au trecut câteva ore de când a dispărut, frica e o bucată înghețată dintr-un metal necunoscut, de pe o planetă străină, care-mi apasă pe piept. Sunt amețită și îmi vine să vomit. Lumea se mută înăuntrul meu, ca întotdeauna când mi se face rău, în timp ce bătăile inimii sunt afară acum, dangătele puternice ale unor clopote invizibile. Zgomotul lor se lovește de pereții caselor, reverberează și se întoarce sub forma unor lovituri înfundate. Totul e îndepărtat, la un doilea nivel al rea- lității, unde percepția directă și memoria aranjează altfel lucrurile. Am fost întâi la Micro-uri, la Coca, nu știu de ce m-am gândit că s-ar fi putut întoarce acolo, după tot ce s-a întâmplat ieri. Locul mi s-a părut altfel, străin, când am coborât din mașină. Orașul s-a strâns brusc în jurul meu, cartierul părea o gură întunecată, deschisă, cu blocurile mărunte, gri, ca niște dinți cariați. Nu era nimeni pe aleile înguste, am sunat prelung la interfonul Cocăi. Nu a răspuns. Mă întorc spre Port. Aerul s-a răcit brusc, e umed și solid, nu îmi intră-n plămâni. Uneori îmi vine s-o strig, dar nu știu dacă din mine ar ieși vreun sunet și parcă mi-e teamă să afle cineva că o fată străină s-a rătăcit și umblă singură prin cartier. Străzile sunt la fel, de la un moment dat au devenit prelungirea u- neia singure, case mici, coșcovite, mâncate de briza sărată până la structură, niște corpuri leproase în care singurul indiciu că există viață e fumul anemic ce iese uneori pe câte un coș. Corpul meu e făcut din strada asta continuă, acoperișuri de tablă improvizate, pereți decolorați, câte un câine uitat în ploaie, din cartierul Port, cu pavajul de piatră cubică și pietriș care-mi intră dureros prin tălpile subțiri ale tenișilor, fațadele unor clădiri pitice de pe care atârnă ciobite măștile unor masca - roane în miniatură, nimic nu e întreg, o lume de resturi care nu se va mai recom - pune niciodată. Ca și noi, ca și viețile noastre. Mă așez pe o bordură și e ca și cum m-aș așeza pe marginea unui organ propriu, mă cufund în ea și ar fi chiar plăcut în absența durerii puternice de cap, de picioare. Mă simt de parcă peste mine s-ar fi trântit carapacea unei scoici încă vii, totul în jur e moale, neclar. Mă aplec și vomit în firicelul de apă care curge de-a lungul trotuarului. Când mă ridic, văd pe cerul vinețiu vălătuci roșiatici de fum, probabil de la combi - nat sau, cine știe, poate arde ceva, în ploaia asta mocnită, nesfârșită, din care parcă lipsește tocmai apa, salvatoare, bună, apa de la începuturi. Și dinspre faleză vin valuri de fum, orașul e o fantomă tăcută care orbecăie în mijlocul câmpiei. O ceață joasă, ciudată, ca un câine roșu mi se încolăcește în jurul picioarelor, un animal de fum și umezeală. De aici, cartierul Port pare că plutește și el deasupra pământului, suspendat, imponderabil, gata să se destrame în aerul gri. Unde ar putea fi Iana în resturile astea de lume, printre zidurile puse la pământ de vâjâitul sărat, balastul și zgura unui timp fără glorie? Mi se pare că ceva mă ajunge din urmă, e poate respirația furnalelor, un - deva în spate ghicesc silueta uriașă de animal obosit, greoi a combinatului, care se