Antologia LitVest 2023

141 Linia Kármán (fragment de roman) Când urc în cameră, o găsesc pe marginea patului. E încă în pijama, are în mână telefonul și pe fața proaspăt machiată urme de lacrimi. Pe moment nu știu la ce să mă gândesc, oare s-a întâmplat ceva acasă, cu ai ei, cu misteriosul coleg căruia tot îi scrie mesaje. Nu știu ce să-i spun, așa că mă așez pe celălalt pat, față în față cu ea, și aștept. – Ai sunat-o pe mama? Asta era, fir-ar să fie, Petruța i-a spus că am vorbit. Tocmai acum, când lu - crurile mergeau în sfârșit spre bine. – Ascultă, Iana… – Ce e în neregulă cu voi, spune-mi și mie! izbucnește din nou în plâns. Ce e în neregulă cu familia asta, în care nu vorbiți niciodată unii cu alții și exact când ar trebui să tăceți nu o faceți? Crezi că eu m-am apucat s-o sun pe mama să-i spun de problemele tale sau aveam de gând s-o fac? Spune toate astea printre sughițuri, în timp ce-și adună lucrurile în rucsac. – Iana, ne cunoaștem de atât de puțin timp și eu am responsabilitatea ta aici și… Îmi dau seama că nu reacționez cum trebuie, disperarea mi se adună ca un bulgăre de pământ uscat în gât, nu știu ce să-i spun, mai ales prin ușa închisă a băii, unde s-a încuiat și o aud îmbrăcându-se. Iese imediat, își ia rucsacul și înainte să apuc să mai deschid gura aud sunetul de vacuum al liftului de sticlă, care mă face să împietresc de groază. Mă gândesc, absurd, că poate e ultima oară când o văd, că atât aveam de făcut, să am grijă de o fată aproape majoră, nu de un copil mic, că, orice-ar fi fost, nu trebuia să-i trădez încrederea. Obrajii îmi ard, gândurile mi se învălmășesc în cap, mă sufoc și habar n-am cum ar trebui să reacționez. Aș vrea să-l sun pe M., dar nu vreau să-l sperii încă, poate se întoarce, poate chiar o găsesc fumând pe banca din fața hotelului, unde am stat împreună ieri. Cobor în fugă, în hol nu e nimeni la recepție, nimeni în sala de mese, mi se pare că nici n-a fost vreodată cineva. Bineînțeles că nu e nimeni nici pe banca din față.