Antologia LitVest 2023

144 animal, un șobolan, ar trebui să fie unul uriaș la cât de puternic se aude sunetul. Poate sunt mai mulți, precis au rămas cu sutele pe aici, printre resturile caselor. Zgomotul crește, în scurtă vreme mi-e limpede că va ieși de acolo ceva, mă înde - părtez la timp de ieșire ca pe lângă mine să zboare ceva, întâi mi se pare că e un animal nu mai mare decât o pisică, dar când mă întorc spre mijlocul străzii văd placa de lemn cu roțile metalice, ruginite, trecând razant pe lângă un canal deschis. Pe skateboardul improvizat e o jumătate de om, de băiat, mai bine zis, cu picioarele retezate chiar de sub bazin, care-și face vânt pe strada udă cu pumnii în - veliți în cârpe, chiotele se aud și mai tare în liniștea din jur, până aproape se sting, seamănă cu țipetele îndepărtate ale unei păsări. Înainte să dispară la orizont, îmi dau seama că poartă geaca roșie a Ianei, geaca pe care a îmbrăcat-o de dimineață, când ne-am despărțit. Nu știu cât a trecut de când alerg după sunetul roților metalice, minutele se scurg altfel, filmul cartierului se desfășoară invers decât mai devreme, mă îndrept spre ieșire. Uneori nu se mai aude nimic sau poate sunetul e acoperit de vuietul mașinilor de pe bulevard, de care mă apropii tot mai mult. Mă opresc un minut, nu pot să respir, inima îmi bate la rădăcina gâtului, dar o simt ca pe un zvâcnet care-mi scutură tot corpul. Când îl ajung din urmă, băiatul s-a oprit la o margine de trotuar, drept în față se vede o mulțime de oameni, cred că s-au întins și pe carosabil. Îmi simt iar inima cum bate cu putere, mă uit când la copil, când la oamenii din față. Privirea lui e serioasă, are ceva de adult și un fel de tristețe tăcută care nu are nicio legătură cu fuga nebunească de mai devreme. Pumnii înveliți în cârpe se sprijină pe asfalt, se împinge ușor înainte și înapoi, cât să miște câțiva centimetri skate-ul improvizat, trunchiul lui mic pare că a fost dintotdeauna așa, crescut direct din placa de lemn. – Ai văzut cumva o fată cu părul roșu, nu foarte înaltă, cu un rucsac în spate? Nu mă lasă să termin, între timp, în cele câteva zeci de secunde de când m-am oprit alături de el, mi-am dat seama că geaca roșie e veche și murdară, mult mai groasă decât a Ianei, îi aud vocea un pic răgușită, poate de la fuga prin dimineața asta rece și umedă: – Acolo, și-mi arată cu mâna învelită în cârpe mulțimea din stradă. Ai o țigară? Îi întind pachetul și, înainte să apuc să mai zic ceva, o ia înapoi, pe strada pe care am venit, în câteva secunde aproape că a dispărut, e un punct roșu pierdut în cenușiul cartierului din spate. Mă văd pentru un moment de sus, de deasu - pra cartierului, acum arată ca o pasăre întunecată care și-a închis aripile. Mă văd acolo, în locul necunoscut, într-un oraș străin, și nu mi-e clar dacă în spatele meu se încheie o istorie sau în față începe alta.