Antologie Valeriu Drumes 2025

319 Eugen Bunaru: Spune-mi, Valeriu, îți mai amintești când, din Valeriu Mustețiu, ai hotărât să devii poetul Valeriu Drumeș? Valeriu Drumeș: În adolescență și în tinerețe, visam să devin un poet de referință și, în acestă ipostază visată de mine, numele meu real mi se părea tern, vulgar chiar. Pe atunci, tot trimițând eu poezii la diferite reviste literare, la poșta redacției, îmi căutam un pseudonim. M-am oprit la numele de Drumeș, în care am simțit nucleul simbolic de drum, ideea de evoluție pe toate planurile. Știu că l-am „invidiat” pe Mihail Drumeș, care, de fapt, și-a găsit acest pseudonim. Eu l-am preluat de la el. – Când ai semnat pentru prima dată o poezie cu acest pseudonim? – Asta s-a întâmplat în vara lui 1966, iulie, probabil, când mi s-a publicat, în „Gazeta literară”, prima poezie, la rubrica „Preludii”, îndrumată de poetul Emil Giurgiuca... – Acest moment a fost chiar debutul tău poetic? – Da, a fost într-adevăr, debutul meu... Un debut anost, mărunt, dar pentru mine a însemnat, totuși, un moment de referință. L-am trăit ca pe o adevărată revelație. Când m-am văzut publicat în revistă, mi s-a părut incredibil și atunci am avut revelația vocației mele fundamentale: Poezia. – Dar care a fost începutul relației tale cu poezia, momentul decisiv al apropierii tale de ea? – Retrospectiv privind lucrurile, acum îmi dau seama că am avut, în preadolescență, repet, o revelație, încă nebuloasă atunci, a poeziei ca dimensiune fundamentală în existența umană, a individului. Prima poezie am scris-o la paisprezece ani și mai rețin din ea un vers, pe care-l simțeam, atunci, revelatoriu: „pământul soarbe apă cu sete de uriaș...”. E, firește, un vers epigonic, cu ecouri din epopeile homerice, de care eu auzisem. – Apropo, care ți-au fost primii „dascăli” în materie de poezie? – Am avut la liceu un profesor de limba română, domnul Rădățani, care, prin pasiunea și gravitatea cu care ne vorbea despre poezie, nouă, elevilor, m-a făcut să simt, încă de atunci, că poezia poate fi, dacă ai acces la ea, suprema împlinire spirituală. Într-un fel, de atunci, m-am îmbolnăvit de poezie... De la acest dascăl al meu am auzit, în anii aceia, prin `60, prima oară, de Nicolae Labiș, pe care-l vedea ca pe un adevărat urmaș al lui Eminescu...