Antologia LitVest 2023

100 Istorie Incendiu forestier-i atunci când arde pădurea. căldura se lasă în frunziş din cerul de sud: înfăşurate în frunze epistolele luminii înghit arborii precum găinile ovăzul prost. în acel moment s-a terminat cu arborii doar că încă nu se ştie. cum scroafa înghite pumnul. flacăra deja foşneşte în buzunarul cămăşii, în faldurile ei, iar ziua e desigur mai luminoasă. la orizont, pe spinările lui, pe firele lui de păr, sunt doi sori; cel larg adulmecă prin întunericul prezent. nimic nu păstrează pentru sine, nu pleacă nicăieri. fără de-mpăcare; se linişteşte de-abia când fumul se târăşte în ovăzul orb şi rămâne acolo. totul se va deştepta; totul în jurul meu curând va deveni soare, gândeşte soarele în timp ce uneşte ramurile cu aerul dimprejur. de-a lungul trunchiului la pământ fug veveriţele şi şerpii. căldura, necunoscându-şi numele, coboară pe el în realitatea moale şi acela palpită în el însuşi, se-mbulzeşte cu păsările în aceeaşi nebunie. apoi din trunchi se năpusteşte animalul. devorează coaja şi crestele în cele din urmă străpung suprafaţa. acum în adânca lui tăcere trunchiul cucurigă. călăuzeşte în încă o zi care ţine prea mult la trecerea sa. după aceea căldura se repede mai jos. se ghemuieşte, neauzită, undeva în rădăcini, ceremonie încolţită în începutul său, în tinereţea înţeleaptă. incendiul se doreşte pe sine însuşi cu ardoare. se întinde pe ierburile înalte precum zorile în cerul încă întunecat, salut cu o cameră plină şi goală. linge frunzele, linge coaja, linge rădăcina, toate le linge puţin. şi va fi mai aproape de unul şi altul.