Antologia LitVest 2023

11 jur. Tamburină îi zice, iar motanul era atât de încântat, că i se înfoiase coada de bucurie. Membrii orchestrei își acordau instrumentele sau doar le admirau sau studiau. Era clar că unii, printre ei și cei doi ai noștri, țineau în mâini pentru prima oară un instrument muzical. Nu toți îngerii au educație muzicală, se pare. Maestrul luă arcușul viorii și făcu un semn. Primele sunete lungi și dezordonate se transformară repede în muzică lină, caldă, tămăduitoare, de inimă topitoare. Maestrul închise ochii strâns a rugăciune și dirija cu bagheta arcuș, tăind energic aerul. La început, tuturor li s-a părut că li se năzare, că e doar un joc al fanteziei. Dar muzica era adevărată. Și au cântat la viori, la țițeră, la flaut, la clarinet, la violoncel, la goarnă și la celelalte instrumente imaginate toți odată, apoi pe rând, până orchestra de îngeri cu instrumentele desenate în aer străpunse cu muzica ei întreaga realitate din jur. Maestrul dădea indicații precise de dirijor profesionist și pasionat, acum tu, acum viorile, avem și asta, și asta. Îngerii ascultau și pricepeau imediat, de parcă au făcut aceeași școală muzicală, de parcă toată filarmonica națională ar fi ajuns aici, la Pitești. Lento, lento, șoptea el rugător, moderato, vivace... De la satisfacția reușitei sau doar de la sunetele tot mai mângâietoare ale muzicii, Maestrul învia sub ochii tuturor. Niciuna din suferințe și slăbiciuni nu i se mai puteau citi pe chip, doar grație și fericire. Veni și rândul violei d'amore, susținută gingaș doar de viorile îngerești. Publicul închise ochii desfătându-se... Maestrul era atât de fericit, iar fericirea e molipsitoare... Zece draci strică un om bun, cu greu, iar un singur om demn și vrednic biruie tot răul și luminează în jur, topind negreața, răutatea, umilința și greața. Deținuții se trezeau, se ridicau, se minunau, se vindecau. Vedeau îngerii cântând și Slavă Domnului înălțau. Imnul suferinței, răsplata celor care întru cre- dință și moarte au rezistat. Muzica intra peste tot, nu alegea oameni și spirite, nu alegea nimic. Ca o frumoasă adormită pe care prințul tocmai a sărutat-o și ea a înviat. De parcă o sută de ani l-a așteptat pe marele Maestru, de parcă suferința fiecărui deținut se trans - formase în muzică și sosise momentul adevărului... Muzica își continua drumul, ca o invincibilă armată, pe care nimeni nu o poate opri. Cântecul interzis, reprimat de ani de zile care a așteptat atâta, și-a dat drumul, s-a avântat în toate zările. Se auzea din pereți, cânta orice piatră și orice scândură, paturile, priciurile, tinetele cântau, zgâlțâindu-se ușor, ca la cutremur. Drăngăneau și străchinuțele, golite de mult așteptata apă chioară ce se visa supă... Acel cântec jubilator al luminii din noi, al libertății noastre esențiale, an - gelice. Cântecul ca o revoltă, ca o victorie și ca o totală vindecare. Ca semn al